MUZEUL MIXT ADJUD

MUZEUL VRANCEI

Situat în nord – estul judeţului, în Câmpia Siretului Inferior, la confluenţa Trotuşului cu Siretul, a fost şi este un important nod al căilor de comunicaţie dintre provinciile româneşti Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fapt care i-a influenţat şi determinat evoluţia sa istorică, socială şi economică.

Ca spaţiu de locuire neîntreruptă, Adjudul a fost identificat prin descoperirile arheologice care acoperă evoluţia societăţii umane din Epoca neolitică până la atestarea sa documentară de la mijlocul secolului al XV-lea. Primele săpături în această zonă au fost făcute în anul 1930, în localitatea Domneşti – Sat, punctul ,,Cetăţuie” (situat pe albia Siretului) de către Emil Coliu. Vasul antropomorf cucutenian a fost una dintre noile descoperiri, la acea vreme, în domeniul ceramicii pictate din Moldova de Jos, publicată în ,,Milcovia” anului 1933.

Din vechea vatră istorică a Adjudului (Adjudul – Vechi, pe care s-a format Târgul Adjudului) au provenit cele mai multe obiecte arheologice aparţinând, pe rând, Epocii bronzului (Cultura Monteoru), Carpilor (secolele II – III d.chr.) descoperite în punctul ,,La Sondă”, cât şi secolelor XVI – XVIII.

Au fost cercetate locuinţele – bordei de secol XIV şi peste zece morminte aparţinând cimitirului din vechiul Târg al Adjudului, de pe teritoriul Moldovei.

Mărturiile arheologice, aparţinând secolelor VIII – IX şi secolelor XIII – XIV, probează existenţa unei comunităţi umane anterioare formării statului feudal Moldova. Documentar, a fost atestat la 9 aprilie 1433, ca punct de vamă, prin Privilegiul comercial acordat de Iliaş Vodă (1 ianuarie 1432 – septembrie 1433, 4 august 1435 – 8 martie 1436), fiul lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400 – 1 ianuarie 1432), saşilor din Şapte Scaune ale Transilvaniei, menţionându-se că negustorii şi mărfurile se vor înscrie în Agiud.

Tot ca punct de vamă, este menţionat apoi şi în Tratatul comercial încheiat de Ştefan cel Mare (12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504) cu Polonia, la 3 iulie 1460, tot cu denumirea de Agiud.

Considerat ca târg aparţinând Domniei, încă de la începutul secolului al XVI-lea, Adjudul a fost centrul administrativ al ţinutului cu acelaşi nume. Într-un document din 6 martie 1507, „Ţinutul Adjudului” cuprindea cursul inferior al Trotuşului, împreună cu Valea Siretului, în aval de Răcăciuni şi amonte de Mărăşeşti. Îl întâlnim apoi într-un uric din 17 aprilie 1522 de la Ştefăniţă Vodă (22 aprilie 1517 – 14 ianuarie 1527), într-un document din prima domnie a lui Petru Rareş (20 ianuarie 1527 – 14 septembrie 1538) din 1527 şi în Cronica moldo – polonă, în 1566.

Ţinutul Adjudului este întâlnit în documentele din anii 1615, 1618, 1630 şi 1647, târgul păstrându-şi în mare parte funcţia administrativă. Contopirea definitivă a celor două ţinuturi, cu mutarea reşedinţei la Focşani, a avut loc la începutul domniei lui Dabija Vodă (19 / 29 septembrie 1661 – 11 / 21 septembrie 1665), fapt confirmat de absenţa sa din lista de judeţe din 1684, a lui Miron Costin.

Două sunt momentele istorice petrecute la Adjud în secolele XVII – XVIII: regruparea, la 14 mai 1600, a celor două armate ale lui Mihai Viteazul (15 / 25 octombrie 1593 – 20 / 30 noiembrie 1600), în drumul lor spre Suceava şi Iaşi şi prezenţa târgului în marea confruntare militară din anii 1787 – 1792 dintre armatele ruse şi austriece, pe de o parte, şi armata turcă, pe de alta. Aici, la 14 octombrie 1788, turcii suferă una dintre înfrângerile care aveau să determine sfârşitul războaielor.

Începând cu secolul al XVIII-lea decade treptat, îşi pierde din însemnătate, încât nici Dimitrie Cantemir (18 / 28 martie 1693 – aprilie 1693, 23 noiembrie / 4 decembrie 1710 – 11 / 22 iulie 1711), în „Descrierea Moldovei”, nu-l mai include printre târgurile însemnate ale ţării.

În urma pustiirilor provocate de război şi a deselor revărsări ale Siretului, o parte din locuitorii Adjudului se mută 3 km mai la sud, întemeind Adjudul Nou. Sub denumirea de Adjudul Vechi, târgul se regăseşte şi astăzi ca sat.

Noul târg Adjud s-a întemeiat pe moşia serdăresei Ilinca Canta, printr-o învoială întărită definitiv de hrisovul domnului Moldovei, Mihail Constantin Suţu (septembrie 1819 – februarie 1821), la 15 februarie 1795.

Divergenţele intervenite între târgoveţi şi noul stăpân al moşiei, de la începutul secolului al XIX-lea, Constantin Balş, macină viaţa locuitorilor până la jumătatea secolului când, sub domnia lui Cuza Vodă (5 / 17 ianuarie 1859 – 11 / 23 februarie 1866) şi a noilor legiferări statale, a început un proces de răscumpărare, terminat abia în 1910.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, târgul cunoaşte o relativă dezvoltare, îndeosebi odată cu punerea în circulaţie a liniilor ferate Mărăşeşti – Bacău (1872), Adjud – Tg. Ocna (1884) şi constituirea unui Depou de locomotive (1880). Poziţia Adjudului de important nod feroviar se conturează definitiv şi va influenţa puternic dezvoltarea sa socio – economică, până în prag de secol XXI.

În 1866 s-a solicitat Prefecturii Judeţului Putna aprobarea pentru înfiinţarea pieţei oraşului, lucru ce se va realiza între anii 1872 – 1873. Tot în această perioadă s-a construit şi localul Primăriei Oraşului Adjud.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (1893) s-a înfiinţat Fabrica pentru prelucrarea petrolului, proprietatea lui Alik Leibu, ce producea petrol, benzină şi păcură. Ancheta industrială din 1901 – 1902 o încadrează în industria mare, menţionând cu acelaşi prilej o moară cu aburi la Adjudul Vechi.

În 1877, Compania a IV-a din Batalionul I al Regimentului de Dorobanţi 10 Putna, formată din locuitori ai Adjudului şi din Plasa Răcăciuni, participă la eroica bătălie de la Plevna. Pe meterezele redutei Griviţa, la 30 august 1877, adjudenii sfinţesc Independenţa României cu jertfa lor de sânge şi viaţă, alături de bravul lor comandant, maiorul – erou Gheorghe Şonţu (1841 – 1877).

În Războiul de Reîntregire a Neamului, din 1916 – 1918, prin participarea lor la eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, locuitorii Adjudului şi-au înscris cu cinste numele în cartea de aur a eroismului românesc. Tot în acei ani, prin poziţia avută în planurile organizatorice şi strategice ale Armatei Române, Adjudul a devenit unul din principalele centre de pregătire şi comandă a desfăşurării luptelor din iulie – septembrie 1917 pe întreg Frontul Românesc.

Cercul Cultural ,,Spre Lumină”, care şi-a desfăşurat activitatea în Adjud în perioada 1919 – 1923, a luat iniţiativa imortalizării eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, printr-o placă comemorativă din anul 1921, care, actualmente, se află pe peretele Casei de Cultură din Adjud.

Dezvoltarea generală capitalistă a ţării în perioada interbelică, la care se adaugă cauze de ordin local, printre care enumerăm emanciparea oraşului, transformarea din comună rurală în comună urbană, afluxul populaţiei din zona limitrofă şi creşterea demografică au determinat o viaţă economică cu caracteristici superioare perioadei anterioare.

Dezvoltarea industrială este caracterizată de existenţa unui număr destul de mare de întreprinderi mici şi întreprinderi mai ,,mari”, cum ar fi: Fabricile de cherestea ,,Siretul” din Adjudul Vechi şi ,,Ciungheşul” sau Moara ,,Energia”.

De asemenea, deceniul al treilea al secolului XX cunoaşte pentru Adjud apariţia unui număr destul de important de instituţii de credit şi bănci: Banca Română, Banca „Albina”, Banca Adjudului, Banca de Credit, Banca Comerţului, Banca C. F. R., Banca Siretul, Banca Trotuşului, Banca Sfântul Neculai, Banca Plugarului.

În 1933 s-a construit un depozit de benzină, iar în 1944 a fost dat în folosinţă un modern local P. T. T. O clădire impunătoare era cea a Gimnaziului ,,General Averescu”, care începând cu 1938 a fost transformată în ,,Spitalul Comunal”.

Reşedinţă a Plasei Răcăciuni prin Legea comunală din 1864 şi până în 1944, Adjudul a devenit comună urbană în 1921 şi municipiu în anul 2000.